a) Culpa cu prevedere (uşurinţă, temeritate) există când făptuitorul a prevăzut rezultatul posibil al faptei sale, nu a acceptat însă acest rezultat, ci a sperat în mod uşuratic, neîntemeiat că el nu se va produce (un conducător de autovehicul circulă cu viteză excesivă, din care cauză produce un accident prin care pricinuieşte vătămarea corporală sau moartea cuiva etc).
    Culpa cu prevedere are ca trăsătură comună cu intenţia în general prevederea rezultatului faptei, iar cu modalitatea intenţie indirectă are ca element comun şi împrejurarea că făptuitorul nu urmăreşte producerea rezultatului faptei. Ea se deosebeşte însă de intenţia indirectă prin neacceptarea de către făptuitor a rezultatului faptei.
    

b) Culpa simplă (greşeala) există atunci când făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă (de ex., un conducător de autovehicul accidentează din neatenţie un pieton; un tehnician constructor pe un şantier nu ia, din neglijenţă, măsurile de protecţie a muncii la care era obligat, din care cauză un muncitor este ucis sau grav vătămat într-un accident de muncă; un farmacist eliberează, din neatenţie, un alt medicament decât cel indicat sau prepară greşit un medicament nociv etc).
    

Ceea ce caracterizează culpa simplă este neprevederea de către făptuitor a rezultatului socialmente periculos al faptei sale, în condiţiile în care el avea datoria de a proceda cu toată atenţia şi diligenţa pentru a prevedea acest rezultat şi totodată avea posibilitatea să-l prevadă, în condiţiile concrete în care a săvârşit acţiunea sau omisiunea sa. Pentru stabilirea vinovăţiei în forma culpei simple se folosesc două criterii: un criteriu obiectiv prin a cărui utilizare se urmăreşte să se stabilească dacă făptuitorul trebuia să prevadă rezultatul socialmente periculos şi un criteriu subiectiv, prin care se urmăreşte să se verifice dacă făptuitorul, care trebuia să prevadă rezultatul faptei sale, a avut în fapt posibilitatea să prevadă acest rezultat, dacă putea să-l prevadă în momentul săvârşirii faptei.
    

Culpa, în cele două modalităţi ale sale, este şi ea, alături de intenţie, prevăzută şi definită în dispoziţiile din art.19 Cod penal. Potrivit dispoziţiei din alin.l pct.2 din acest articol, există culpă atunci când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce (culpa cu prevedere sau temeritate)
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă (culpa simplă sau greşeala).
    

Pe lângă modalităţile normative examinate, în doctrina sunt cunoscute şi alte modalităţi ale culpei, a căror cunoaştere serveşte la mai exacta caracterizare a vinovăţiei şi la individualizarea pedepsei.