Legiuitorul noului Cod penal a considerat ca nu toate cauzele care inlatura caracterul penal al faptei (art. 44 – 51 C.p) au la baza lipsa vinovatiei, asa cum s-a sustinut in doctrina penala pana in prezent. Din acest motiv legiuitorul noului C.p a grupat legitima aparare, starea de necesitate, ordinul legii si comanda autoritatii legitime, si consimtamantul victimei, ca fiind cauze justificative.

Prin urmare, suntem in prezenta cauzelor justificative atunci cand legea penala permite in mod exceptional savarsirea unor fapte pe care chiar ea le interzice, iar autorul cand le comite, poate spune “feci sed, iure feci” (am facut, dar cu drept am facut); de ex., legea interzice omorul si-l pedepseste;totusi ea ii permite omului sa-si apere viata chiar ucigand o alta persoana (legitima aparare). Prin urmare, in conceptia noului C.p, fapta aceluia care-l omoara pe agresor pentru a-si apara propria viata, este justificata, iar pe cale de consecinta, o asemenea fapta nu va fi pedepsita.

a) Legitima aparare
Intrebarea care s-a pus dintotdeauna a fost: care este explicatia ca nu constituie infrcatiune fapta savarsita in legitima aparare. De-a lungul istoriei dreptului penal, s-au dat mai multe explicatii. In conceptia scolii pozitiviste, legitima aparare era socotita drept un act de justitie sociala. Intr-o alta opinie, legitima aparare apara dreptul contra injustitiei. Cicero afirma ca intr-un pericol social iminent, declansat prin viclesug sau violenta, sub pumnalul lacomiei sau al maniei, orice mijloc de aparare este legitim. Intr-o alta opinie, legitima aparare este considerata ca un drept al al unei persoane de a riposta in fata unei agresiuni.

Explicand legitima aparare, I. Tanoviceanu (1912) spunea ca “oamenii in societate trebuie sa fie aparati de stat impotriva agresiunilor nedrepte. Cand cineva este lovit sau ucis, societatea trebuie sa-l pedepseasca pe agresor. Cand insa forta sociala este absenta, si nu-l poate proteja pe individul atacat, acesta are dreptul de a se proteja singur. In acest caz, fapta in aparare nu reprezinta un act de revolta impotriva societatii (o nesupunere), ci ajuta societatea in mentinerea ordinii, impiedicand pe agresor sa comita o noua infractiune. Este chiar in interesul societatii ca apararea legitima sa se exercite cat mai des”.

Argumentele aduse in sprijinul legitimei aparari sunt foarte variate. Kant a sustinut ca legitima aparare nu este justa, insa trebuie sa ramana nepedepsita, fiindca “izvoraste din necesitate, iar legea nu poate avea nici o influenta acolo unde intervine necesitatea”. Fuerbach: “legitima aparare e indreptatita de facultatea pe care o are fiecare cetatean de a-si relua drepturile concedate de el societatii si de a se apara singur contra unui atac injust, atunci cand societatea nu-i poate acorda asistenta”. Puffendorf: “nepedepsirea faptelor savarsite in stare de legitima aparare se datoreaza tulburarii sufletesti in care se afla cel atacat, tulburare care-l face sa-si piarda uzul ratiunii si sa devina iresponsabil”. Hegel considerand orice agresiune ca o negatie a ordinii juridice, apreciaza ca “legitima aparare este justa si nu poate fi pedepsita, fiindca ea este reactiunea contra negatiei dreptului”. Von Burri: “statul are interes ca dreptul cel mai important sa fie salvat” si considera ca “prin insusi faptul agresiunii, dreptul agresoruluis-a micsoratsi deci dreptul celui atacat fiind superior, legitima aparare devine justa”. Carara: “legitima aparare este o reactie contra injustului, reactie care nu e decat o intregire a ordinii juridice”. Manzini: “legitima aparare nu-si poate gasi justificarea decat in ideea de necesitate juridiceste recunoscuta, necesitate care produce efecte juridice in caz de agresiune injusta, ori de cate ori statul nu poate apara pe cetateni”. Enrico Ferri: “legitima aparare, nefiind o actiune izvorata din motive antisociale, ci un act de justitie sociala, cel ce a lucrat sub imperiul legitimei aparai nu se releva ca o natura periculoasa, si ca atare, contra sa, nu este necesar a se interveni cu masuri represive”.

Nu faptul ca atacul este nedrept, justifica legitima aparare, ci imprejurarea ca un pericol de neinlaturat ameninta pe cel amenintat. Prin urmare, ceea ce trebuie pus la baza justificarii impunitatii legitimei aparari, este pericolul care constrange pe cineva sa reactioneze prin savarsirea unei fapte prevazute de legea penala. Acest pericol face ca omul sa lucreze condus de un “animus”, adica de un element imaterial, deosebit de acela cerut pentru existenta ilicitului penal.

Legitima aparare nu constituie un drept si nici cel putin o simpla autorizare eventuala din partea legii pentru a savarsi o fapta prevazuta de legea penala. Un individ atacat nu se apara fiindca legea ii permite sau ca el se crede titularul unui asemenea drept, ci pentru ca intervine instinctul de conservare al speciei umane.

Legea penala (in cazul legitimei aparari), nu poate autoriza uciderea unui agresor. Dimpotriva, cand legea penala lasa in afara ilicitului penal un fapt oarecare (ex., omorarea agresorului), ea nu creaza un drept la savarsirea acelui fapt, ci recunoaste numai ca incidenta legii penale nu are ratiune de a cadea asupra acelui fapt. Prin urmare, cand legea penala nu intelege sa reprime faptele savarsite in legitima aparare, nu acorda niste drepturi speciale destinatarilor legii penale, ci doar recunoaste in plan juridic anumite situatii de fapt pe care le aseaza in afara ilicitului penal, ea neintelegand a lega consecinte juridice de astfel de situatii. Legea penala nu poate, si nu trebuie sa creeze drepturi care sa permita savarsirea unor actiune ilicite d.p.d.v penal, pentru ca intotdeauna, unde exista ilicit penal, trebuie sa intervina si represiunea. Dreptul la impunitate nu-l poate avea nimeni atunci cand fapta savarsita corespunde cazurilor in care represiunea e inlaturata prin lege sau provin fie din iresponsabilitatea autorului actiunii, fie din cauza ca acea actiune nu corespunde unui ilicit penal.

Se stie ca la frontiera dintre ilicitul penal si faptele nesusceptibile de represiune, se gasesc fapte care prin complexitatea lor, pot da nastere la indoiala. De aceea, legiuitorul penal, introducand cauzele justificative si cele care inlatura caracterul penal, a tinut sa arate ca anumite fapte savarsite in anumite imprejurari nu apartin ilicitului penal, si ca atare nu produc consecinte juridice penale, necazand sub incidenta represiunii penale. Aceste situatii sunt cele prevazute in art. 18-20 C.p (proiect).

Legitima aparare nu este un drept, si la fel ca si in cazul starii de necesitate, este o situatie juridiceste consfintita, sub imperiul careia, faptele savarsite nu au caracter de ilicit penal. Apararea fiind legitima, fapta savarsita pentru apararea vietii a ramas nepedepsita in toate timpurile si a fost consfintita in cele mai vechi legislatii => “legitima aparare nu are istorie”.

In legile lui Manu este prevazuta legitima aparare. La fel si Platon, recunoaste legitima aparare in anumite situatii. In dreptul roman sunt prevazute numeroase texte. Penalistii sec. XVI s-au preocupat intens de legitima aparare, insa tratau aceasta institutie ca o cauza de nepedepsire.

E prevazuta si in vechea legislatie romaneasca , in Pravila lui Caragea: “cine va omori aparandu-si viata de primejdie, nevinovat este”.

Parerea este ca victima unei agresiuni chiar daca ar putea sa fuga din fata pericolului, nu este datoare a face acest lucru, ci poate reactiona contra agresorului fiind ocrotita de legitima aparare.

b) Ordinul legii si comanda autoritatii legitime

In conformitate cu art. 20 C.p (proiect): (1) Nu constituie infractiune savarsirea unei fapte impuse sau autorizate de lege, daca a fost executata in conditiile prevazute de lege. (2) Nu constituie infractiune indeplinirea unui act ordonat de autoritatea legitima, daca ordinul este dat in forma prevazuta de lege si nu este in mod vadit ilegal.

Legiuitorul noului C.p a simtit nevoia, datorita realitatilor sociale (Revolutia ’89), sa introduca in C.p o astfel de cauza justificativa care inlatura caracterul penal al faptei si deci sa raspunda penal. In cazul acestei cauze, subiectul care actioneaza (savarsind o fapta prevazuta de legea penala), se supune legii sau autoritaii legitime, savarsind o fapta prevazuta de legea penala, cu vointa si constiinta. De ex. gardianul care impusca mortal pe detinutul care fuge de sub escorta, e aparat de pedeapsa pentru ca legea reglementeaza regimul armelor de foc, prevazand ca ele pot fi folosite in aceasta situatie. Din acest motiv, ordinul legii sau al autoritatii legitime e cunoscut sub denumirea de “teoria supunerii pasive”. In astfel de cazuri, s-a aratat foarte plastic in doctrina ca “acela care ucide, supunandu-se cerintelor legii ori autoritatii legitime, in realitate nu ucide el, ci este doar o spada in mana altuia”.

Probleme mai sensibile pot fi ridicate de dispozitiile alin. 2, atunci cand este vorba de ordinul autoritatii legitime ŕ vizeaza in special sistemul militar care se bazeaza pe ordinul superiorului dat inferiorului. Din acest p.d.v, au existat mai multe sisteme:

I. sistemul consemnului: in baza acestui sistem, se sustinea ca ordinul superiorului apara intotdeauna de raspundere penala pe inferior, care este dator sa se supuna orbeste si sa execute ordinele date; acest sistem avea un mare inconvenient, acela ca justifica nesupunerile, razvratirile si loviturile de stat in armata;
II. sistemul baionetelor inteligente: ordinul superiorului nu acopera raspunderea penala a inferiorului; inconvenientul era ca acest sistem ataca niste principii ale ordinii militare, de ex.: ordinul se executa, nu se discuta.

Fata de aceste sisteme, in doctrima si jurisprudenta franceza, a aparut un nou sistem: inferiorul va scapa de raspundere penala numai atunci cand a crezut in mod rational ca superiorul i-a dat un ordin legitim. Si in doctrina italiana, Carara sustinea ca “inferiorul e aparat de raspundere atunci cand el crede ca a fost dat un ordin legitim pe care l-a executat”. Ortolan: “ordinul dat de superiorul ierarhic intr-un act ilicit in sine, nu e destul pentru a apara pe subordonatul care a executat acel ordin. Trebuie sa se demonstreze ca subordonatul si-a dat seama ca ordinul este ilegal”.

c) Starea de necesitate

Art. 19 C.p (proiect): (1) Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala savarsita de o persoana pentru a salva de la un pericol iminent si care nu putea fi inlaturat altfel, viata, integritatea corporala sau sanatatea sa, a altuia sau un bun important al sau ori al altuia sau un interes general. (2) Se afla in stare de necesitate si acela care in momentul savarsirii faptei nu si-a dat seama ca pricinuieste urmari vadit mai grave decat cele care s-ar fi putut produce daca pericolul nu era inlaturat”.

Era prevazuta si in dreptul roman: Legea Achilia: “era nepedepsita fapta comandantului unei nave care taia funiile de la o nava cu care se ciocnise, fiind silit la aceasta fapta, de necesitatea de a-si salva propria nava”. De asemenea, era nepedepsita ”fapta aceluia care cauza o stricaciune imobilului vecinului, silit de necesitatea de a-si salva propriul sau imobil”. “Nu era vinovata de adulter femeia care cazand in mainile dusmanului, fiind constransa de necesitate, ceda soldatilor”.

Dreptul canonic: admitea nepedepsirea celui care constrans de foame, a furat pentru a se hrani : Ordonanta lui Carol Quintul – 1532 – luarea alimentelor: dreptul necesitatii foamei.

1898: un tribunal din Franta, a admis printr-o sentinta ca foamea e un motiv de nepedepsire pentru furt, considerand-o un caz de constrangere morala care rapeste persoanei o parte din liberul arbitru.

In doctrina s-a subliniat ca persoana care reactioneaza contra unui pericol iminent, nu face altceva decat ceea ce este firesc si anume sa se salveze de la acel pericol.

Hugo Grotius: “nepedepsirea faptelor savarsite in stare de necesitate, se datoreaza faptului ca deasupra tuturor legilor scrise stau legile naturale, iar starea de necesitate apartine acestor legi. Astfel ca omul silit de necesitate nu poate fi pedepsit deoarece a actionat conform unor legi superioare tuturor legilor scrise”.

Kant justifica nepedepsirea faptelor savarsite in stare de necesitate pe motivul ca “pedepsele ar fi neputincioase in astfel de imprejurari, fiindca oricat de aspre ar fi ele, nu-l vor putea intimida pe omul surprins de necesitate”.

d) Consimtamantul victimei

Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala savarsita cu consimtamantul victimei, daca aceasta putea sa dispuna în mod legal de valoarea sociala lezata sau pusa în pericol.

Dispozitiile alin. (1) nu se aplica în cazul infractiunilor contra vietii, în cazul infractiunilor contra integritatii corporale sau a sanatatii acestea nu se aplica, daca fapta la care s-a consimtit contravine legii sau bunelor moravuri.

Tags: Drept penal // 1 Comment »